Zilele trecute a fost sărbătoarea cunoscută de cei mai mulți drept Halloween. Puțini însă știu că la origini, această sărbătoare îi comemora pe cei credincioși care au trecut la cele veșnice, fiind numită ”Sărbătoarea Tuturor Sfinților”. În vreme ce unele sărbători creștine (cum este Crăciunul, de exemplu) au luat locul celor păgâne în primele veacuri de istorie a Creștinismului, pentru a le oferi acestora din urmă o semnificație creștină, în ultimele veacuri se observă o tot mai accentuată tendință de a converti sau reconverti sărbătorile creștine în sărbători cu specific păgân. Lucrul acesta poate fi observat aici în vestul Europei relativ la sărbători ca Halloween, pe când în estul Europei poate fi observat cu referire chiar la principalele sărbători ale Creștinătății, Nașterea și Învierea Domnului.
Duminica aceasta, în biserica evanghelică flamandă pe care o frecventez s-a discutat despre sfințenie, un subiect pe care l-am salutat ca fiind de actualitate în contextul începutului de noiembrie. Ideea de la care s-a pornit a fost de fapt întrebarea legitimă: „Cine sau ce oferă unui om sau unui obiect calitatea de a fi sfânt?”
Subiectul mi s-a părut cu atât ma relevant cu cât pe data de 11 octombrie, la Vatican, a fost canonizat primul sfânt flamand, Pater Damiaan. Citind despre viața acestui om al lui Dumnezeu, nu poți să nu fii uimit și mișcat de o asemenea viață și nu te poți gândi altfel la un asemenea om, decât ca la un sfânt, un om al lui Dumnezeu. Aici este o întreaga discuție, deoarece, vizavi de sfinți, evanghelicii se situează într-una dintre extreme, pe când catolicii și ortodocșii în cealaltă. Bineînțeles că nici evanghelicii nu înțeleg pe deplin perspectiva celorlalți și nici ceilalți nu înțeleg pe deplin perspectiva evanghelică. Ca unul care am studiat atât la o facultate de teologie baptistă cât și la una ortodoxă, îmi dau seama că niciunii nu înțeleg perspectiva celuilalt, și aceasta este de cele mai multe ori sursa divergențelor.
Din perspectiva Sfintelor Scripturi, cartea pe care creștinii o consideră Cuvântul lui Dumnezeu către oameni, așadar Revelație, Dumnezeu ne este prezentat ca unul Sfânt, sfințenia fiind unul dintre atributele divine. Când Biblia vorbește despre sfințenia lui Dumnezeu, ea spune de fapt că Dumnezeu este total diferit, deosebit față de oameni - în putere, în splendoare, în bunătate și în altele. Dar tot Scripturile ne spun că Dumnezeu a făcut anumite lucruri sfinte, prin faptul că le-a destinat un rol și un scop special. Adică le-a pus deoparte și le-a desemnat un țel, un scop, în conformitate cu sfințenia Lui. Mai mult, Dumnezeu s-a apropiat de anumiți oameni și i-a chemat să fie speciali, să fie sfinți: „Voi să-Mi fiți sfinți, pentru că eu, Domnul, sunt sfânt; Eu v-am ales dintre popoare ca să fiți ai Mei.” Dacă Dumnezeu este sfânt, atunci și poporul Lui trebuie să fie sfânt, nu?
În Noul Testament, în Testamentul Domnului Isus Hristos, creștinii, Biserica este prezentată ca poporul lui Dumnezeu, chemat la aceeași sfințenie. Dându-și viața în locul nostru, Isus Hristos Și-a răscumpărat un popor care să fie al lui Dumnezeu, sfințit prin jertfa lui Hristos, dar chemat să fie sfânt. Ăștia suntem noi, creștinii, indiferent de denominația din care facem parte: sfințiți și chemați să fim sfinți.
Lucrul acesta m-a făcut să caut și să găsesc un corespondent, o analogie, ca să îmi explic această aparentă contradicție: făcuți sfinți dar chemați să fim sfinți. M-am gândit, așadar, la expresiile de drept și de fapt. De drept, prin credință, fiecare creștin este sfânt, făcut sfânt în și prin Hristos. De fapt, însă, fiecare creștin trebuie să trăiască în conformitate cu calitatea de sfânt pe care o are, adică trebuie să ducă o viață sfântă. Ultimul capitol din Biblie, Apocalipsa 22:11 încheie revelația în felul urmăror: „… iar cel sfânt să se sfințească și pe mai departe.” Sau, cum frumos o spune același autor, Sfântul Apostol Ioan, în altă parte, „Cel ce zice că rămâne în El (în Isus, n.m.) este dator să umble (cu sensul de a trăi) și el așa cum a umblat Isus.” Nu e ușor, dar nici nu suntem singuri.
